Mă aflam într-o seară la galeria Operei Metropolitan. Biletele se vânduseră toate, aşa că eu stăteam în picioare cam la trei rânduri distanţă de balustradă. Vedeam doar o porţiune infimă din scenă şi chiar şi pentru asta eram nevoit să-mi lungesc gâtul. Însă auzeam bine muzica. Parsifalul lui Wagner, cu care eram deja vag familiarizat datorită discurilor de fonograf. Sunt fragmente plicticoase, monotone, mai plicticoase decât orice altceva compus vreodată. Dar sunt şi pasaje sublime, şi tocmai în timpul acelora, pentru că eram înghesuit ca-ntr-o cutie de sardele, mi s-a întâmplat un lucru jenant – m-am simţit excitat. Femeia de care stăteam lipit o fi fost şi ea inspirată de sublima muzică a Sfântului Graal. Eram amândoi înfierbântaţi şi strânşi unul într-altul ca două sardele. În pauză, femeia a făcut câţiva paşi pe hol. Eu am rămas pe loc, întrebându-mă dacă va reveni. S-a întors exact la locul ei – nu ar fi putut fi mai grozav nici dacă am fi fost căsătoriţi. Durata ultimului act am petrecut-o într-un extaz paradisiac. A fost frumos şi sublim – mai aproape de Boccaccio decât de Dante, dar frumos şi sublim oricum.
(Henry Miller - "Primăvară Neagră", Cartea Românească 1990)
