Scame din buricul /lit/-ului

The many faces of Tristan

Fragmente din "Tristan und Isolde" sunt ultimul lucru pe care m-aş fi aşteptat să-l aud pe coloana sonoră a unui scurtmetraj mut japonez din anii '60. Mishima joacă în el rolul unui ofiţer care-şi face seppuku pe o scenă de teatru noh. Momentul e surprinzător de grafic redat: sânge, maţe şi tot tacâmul.

Imediat îl urmează şi frumoasa soţie, cu un suicid mai curăţel pe fundal de "Liebestod".

Filmul este tipic japonez, când sentimentaloid, când şocant. Fascinant este însă caracterul său premonitoriu: 4 ani mai târziu, Mishima avea să comită la rândul său seppuku din cauza unei lovituri de stat moarte în faşă.

Meh

Precocitate

La acestea, băgai de seamă că englezii greşesc, precum şi noi am greşi dacă am încerca să citim şi să rostim limba lor după regulile statornicite pentru limba latină. Încântat de judecata mea, englezul scrise numaidecât următorul vechi distih şi-mi dădu să-l citesc:

Dicite grammatici, cur mascula nomina cunnus,

Et cur femineum mentula nomen habet ¹

După ce-l citii cu glas tare, strigai:

- Asta da, mai zic şi eu latinească.

- Atâta lucru ştim şi noi, zise mama, poftim însă de tradu.

- N-ajunge să traduc, făcui eu. E o întrebare şi doresc să-i răspund.

Şi, după ce mă gândii o clipă, scrisei următorul pentametru:

Disce quod a domino nomina servus habet ²

A fost prima mea vitejie literară şi pot spune că în clipa aceea a căzut în inima mea sămânţa dragostei pentru gloria ce poate izvorî din literatură, căci aplauzele mă suiră pe culmile fericirii. Uluit, englezul spuse că nici un băiat de unsprezece ani nu mai izbutise asemenea ispravă, după care mă îmbrăţişă de câteva ori şi-mi dărui ceasul lui.

(Giacomo Casanova - "Memorii", editura Univers 1970)

¹ Voi, cărturarilor, spuneţi de ce masculin e mingeacul,
Numele sulei fiind însă de gen feminin

² Află că după stăpân numele robul îşi ia

Body language

Ia uitaţi-vă la picioarele lui Jean-Paul. Nu-i aşa că-i cel mai beta?

Şi încă o poză sugestivă:

Obscena pasăre a nopţii

The late American novelist Nelson Algren said to the late Chilean novelist José Donoso, when we were all teaching in the Writers’ Workshop at the University of Iowa in 1966: “It must be nice to come from a country that long and narrow.”

(Kurt Vonnegut - "Timequake")

Încă nu mi-am revenit complet din lectura romanului lui Donoso. What a fucking rollercoaster. Mă aşteptam la aceeaşi lăbăreală realist magică în care se scaldă literatura latino-americană de ani buni. Guess what, it's a fucking masterpiece. Nu am mai dat de mult peste o carte despre care să spun la sfârşit "ei, da, asta-i de recitit".

Am văzut nişte oameni pe net care îi dădeau înainte cu realismul lor magic. Aparent, orice e sud-american şi are elemente onirice sau supranaturale intră automat la realism magic. I-au pus eticheta asta şi cărţii lui Donoso. Nu ştiu cât de mult i se potriveşte. Nu mă duce deloc cu gândul la basmele de oameni mari ale lui García Márquez sau joculeţele lui Borges. Mai degrabă îmi aminteşte de episoadele batshit insane ale lui Sábato.

—  Ne aflăm sub cripta bisericii Belgrano. O cunoşti? Biserica aceea rotundă. Biserica Fecioarei Imaculate, a adăugat ironic.
După aceea, cu un glas care lui S. i s-a părut deosebit, aproape de teamă (ceea ce era neverosimil), i-a spus:
—  O să-ţi mai spun şi că acesta este unul din punctele-noduri ale Universului Orbilor.
Iar după un timp:
—  De acum înainte acesta va fi centrul realităţii tale. Tot ceea ce vei face sau nu vei face te va aduce aici. Şi cînd n-ai să vii de bunăvoie, vom avea noi grijă să-ţi amintim datoria ta.
A tăcut, iar Soledad şi-a scos tunica aproape transparentă, cu mişcări lente, rituale. Pe măsură ce îşi scotea veşmintele, ţinîndu-şi braţele încrucişate deasupra capului, lăsa să i se vadă trupul cu şolduri late şi mijloc subţire, apoi buricul şi în cele din urmă sînii provocatori, tresărind la fiecare mişcare.
Cînd a fost complet goală, a îngenuncheat pe mindir în direcţia lui S., apoi, cu o mişcare lentă, s-a lăsat pe spate, timp în care-şi deschidea picioarele şi le întindea înainte.
S. a simţit că în momentul acela centrul Universului se afla aici.
R. a luat felinarul din perete, răspîndind un miros puternic de ulei ars şi făcînd mult fum, şi, după ce a înconjurat întreaga încăpere, s-a apropiat de S. şi i-a poruncit:
—  Acum priveşte ceea ce trebuie să vezi.
S-a dus pînă lîngă Soledad şi i-a luminat pîntecul, pînă în clipa aceea aflat în întuneric. Fascinat de groază, S. a văzut că în loc de sex Soledad avea un uriaş ochi gri-verde, ochi care-l privea cu o sumbră expectativă şi cu o nestăvilită dorinţă.
— Şi acum, i-a spus R., vei face ceea ce trebuie să faci.

(Ernesto Sábato - "Abaddón, exterminatorul", Univers 1997)

Cei doi autori mai împărtăşesc şi obsesia pentru urmaşi degeneraţi ai familiilor bune. Am regăsit în "Obscena..." aceeaşi casă cu patiouri şi pereţi scorojiţi. Doar miradorul Vidal Olmoşilor şi unchiul Bebe cu clarinetul mai lipseau ca să mă simt ca acasă. Donoso se dezlănţuie însă mult mai baroc decât argentinianul; comentariul social sau existenţial se estompează în faţa imaginilor rupte din Goya. 

Sunt curios cum ar arăta "Obscena pasăre a nopţii" sub formă de film. Cred că Jodorowsky (aflu de pe wiki că şi el e tot din Chile) s-ar descurca de minune.

... mă împiedic, cad, faţa mi se face ţăndări când se izbeşte de pardoseala de cărămidă, îngenuncheat pe jos îmi ţin trăsăturile care mi-au mai rămas ca să le unesc, ca să formez ceva asemănător cu un chip, ca şi cum ar fi lut, e moale, poate reuşesc să-mi construiesc vechile mele trăsături, dar nu-mi mai amintesc cum erau, încercând să-mi modelez o faţă îmi rămân bucăţi lipite de mâini, merg în patru labe spre lumină, cu capul, precum câinii, deschid uşa, balul lui Emperatriz, m-au minţit să mă deghizez în monstru zdrenţăros, cunoscuţii şi necunoscuţii dansează scăldaţi în lumină cu monumentale peruci ca de foitaj, cu turbane aurite şi jabouri cu perle, măşti opalescente, dominouri de brocart, pantofi de satin cu vârf ascuţit dansând un menuet, crinolinele învârtindu-se, tricornurile în mână, uniforme strălucitoare, măşti de mucava splendide care ascund feţele lor monstruoase, gropiţe cochete în obraji, perechile dansează, cu degetele împreunate delicat, beau din cupe de cristal îngheţate, iar eu intru în patru labe, ca să nu fiu văzut, eu am venit costumat pentru alt bal, un bal unde nu erau decât uşi zidite şi culoare nesfârşite şi fiinţe imbecile ascunse în spatele pereţilor de chirpici mâlos, nu la acest bal unde totul este limpede şi fin şi uşor, m-au înşelat, trebuie să fug înainte ca marchizele şi cardinalii şi prinţii şi halebardierii să râdă de mine, or să-mi tragă o bătaie, pentru că eu am venit costumat în monstru şi ei nu, eu da, ei nu, apa din heleşteu o să mă ajute să-mi schimb faţa, luna desenează în apă până şi ultimul detaliu al măştii mele care pluteşte pe apă, dacă aş putea să mi-o scot, s-o smulg apei, unde poate că despărţirea dintre carne şi carne ar fi mai puţin dureroasă... să îngenunchez pe bordură... să întind mâna ca să-mi smulg masca groazei...

(José Donoso - "Obscena pasăre a nopţii", editura Leda 2011)

The ass man

Ca să nu i-o zici direct că-i grasă şi frumoasă, unei femei care are pe ce să pui mâna îi spui că e ruptă dintr-un film de-al lui Fellini. Nu-i spui care.

Speaking of which, nici nu am văzut bine 4 filme de Fellini, că a început să mă frământe eterna dilemă: tits man sau ass man?  Dacă în ceea ce mă priveşte ştiam deja răspunsul, nu reuşeam să îmi dau seama ce categorie de nuri preferă Fellini. Ambele păreau să fie tratate cu egalitate, de la pieptul scos în faţă al profei de matematică din "Amarcord", la posteriorul Gradiscei unduindu-se pe stradă în acelaşi film.

Apoi am văzut "La città delle donne" şi m-am lămurit.

O!