Va veni o vreme când lumea se va mira de obiceiul nostru de a mânca în societate, până chiar şi în aer liber şi în prezenţa străinilor - după cum ne înfiorăm de dezgust citind că cinicul Diogene îşi satisfăcea în piaţa publică cele mai urâte instincte. Nevoia de a înghiţi cu lăcomie bucăţi de plante şi animale, ca să nu murim, este una din cele mai rele umilinţi ale vieţii noastre, unul din semnele cele mai ruşinoase ale subordonării noastre faţă de pământ şi de moarte. Dar în loc să o satisfacem în secret, facem din ea o sărbătoare, o ceremonie vizibilă; o oferim ca spectacol zilnic, cu indiferenţa unor brute.În casa mea din New Parthenon am suprimat de multă vreme obiceiul quaternar al meselor în comun. Ici şi colo, pe coridoare, sunt uşi închise, pe care o tăbliţă de lemn arată gravate două litere: A.A. Toţi oaspeţii mei ştiu că înlăuntru, la orice oră se găseşte de mâncare şi de băut. Sunt odăiţe strâmte, dar luminoase, cu o singură masă şi un singur scaun. Cui îi e foame, se duce înăuntru şi se închide. După ce s-a săturat, iese fără să fie văzut şi se întoarce la treburile sau la trândăvia sa. Valeţii, însărcinaţi cu acest serviciu, vizitează aceste cabinete de mai multe ori pe zi, fac să dispară farfuriile murdare şi le aprovizionează din nou cu mâncăruri bine pregătite, care se menţin calde multe ore. În apropierea fiecărui cabinet alimentar este un water-closet, prevăzut cu ultimele perfecţionări igienice.După câte secole va fi adoptat sistemul meu în toate locuinţele oamenilor?
Giovanni Papini - "Gog", Univers 1990
Şi acum, nişte Buñuel:
